Altoit 2014

Altoirea pomilor fructiferi
Înmulţirea și altoirea pomilor fructiferi după Sepp Holzer
Publicat de Artur pe data de 10 iulie 2011


Soiurile de arbori de selecţie cel mai frecvent se înmulţesc vegetativ, deoarece proprietăţile soiului nu se transmit în totalitate prin sămânţă. Efectul de pierdere a proprietăţilor soiului depinde şi de la faptul, că multe soiuri fructifere se polenizează numai cu ajutorul altor soiuri. De aceea fiece floare, şi respectiv fiece fruct are seminţe şi proprietăţi diferite. Dar dacă este necesar de a păstra proprietăţile unui soi anume, atunci este necesar ca acesta să fie înmulţit anume prin metoda vegetativă. Altoirea, în esenţă, nu este altceva decât înmulţirea vegetativă. Altoiul nu se plantează în sol, ci se ataşează la portaltoi. Acest sistem de înmulţire a fost dezvoltat şi din considerentul, că arborele cu fructe frumoase şi gustoase nu se va dezvolta bine în mod obligatoriu. Pomul altoit însă constă, cel puţin, din două plante diferite, care îşi completează reciproc proprietăţile. Astfel devine posibilă combinarea creşterii viguroase a portaltoiului cu calităţile bune ale fructelor altoiului, cu scopul de a primi un pom sănătos cu fructe calitative.
Portaltoiul
Pentru ca altoirea să fie cu succes, partenerii trebuie, ca să-i zicem aşa, ”să conviețuiască” unul cu celălalt. De aceea în calitate de portaltoi sunt folosite numai anumite plante. Acestea sunt, în primul rând, reprezentanţii uneia şi aceleiaşi specii, însă uneori se pot folosi în calitate de portaltoi şi plante din specii înrudite.
Portaltoaiele, după cum s-a menţionat mai sus, răspund în primul rând de puterea de creştere a plantei altoite. Dar ele de asemenea influenţează rezistenţa faţă de boli şi geruri. Din aceste considerente pentru fiecare soi de fructifere există o multitudine de portaltoaie diferite, care sunt cultivate şi selectate conform anumitor criterii. Astăzi, pentru majoritatea pomilor fructiferi, se folosesc portaltoaie cu putere slabă de creştere. Drept exemplu serveşte altoirea soiurilor de pere pe gutui, care are o putere mică de creştere, datorită acestui fapt creşterea părului, ca să-i zicem aşa, ”frânează”.
Pentru metoda mea de gospodărire prefer să altoiesc pe soiurile viguroase (cultivate din seminţe) şi pe sălbătăciuni. Portaltoaiele cu creştere slabă, după cum ne spune denumirea lor, se dezvoltă lent. Ele nu formează un sistem radicular puternic, ceea ce reprezintă condiţia cea mai importantă pentru arborii independenţi. Din aceste cauze aceştia frecvent necesită suport, ca să nu fie frânţi de vânt sau zăpadă. Iar din cauza sistemului radicular slab ei nu sunt în stare să-şi asigure necesarul de substanţe nutritive din sol, iată de ce aceştia necesită îmbunătăţiri ale solului sau administrarea permanentă a îngrăşămintelor. Aceşti arbori sunt mai sensibili la secetă şi geruri, mai frecvent sunt afectaţi de boli. Eu însă am nevoie de pomi viguroşi, independenţi, care cresc bine şi în locuri nefavorabile. Anume acestor cerinţe răspund portaltoaiele crescute din seminţe cu putere mare de creştere şi rezistente. Din cauza puterii mari de creştere aceşti pomi intră pe rod cu câţiva ani mai târziu şi se fac mari, ceea ce îngreuiază niţel colectarea roadei. Şi totuşi eu le suport acestea toate cu plăcere.
Pe de o parte, datorită metodei mele de gospodărire şi capacităţilor acestor portaltoaie pomii încep fructificarea mai târziu, dar pe de altă parte eu nu sunt nevoit să depun atâta efort pentru îngrijirea lor. Dacă de recalculat totul în ore muncite, care ar fi fost necesare pentru îngrijire, atunci problemele legate de colectarea roadei devin nesemnificative pentru mine. Încă o poziţie, care argumentează utilizarea portaltoaielor cu putere mare de creştere, pentru culturile mele, este faptul că aceşti pomi vieţuiesc mult mai mult. Astfel eu pot planta o pădure fructiferă, care va servi generaţiile ulterioare.
Altoiul
În calitate de altoi se utilizează crenguţe sănătoase de un an de zile. Lăstarii pentru altoit nu sunt buni. Pentru altoire se foloseşte partea de mijloc al crenguţei, care are minimum de la 3 până la 5 ochiuri (muguri). Altoiul poate fi pregătit iarna (cel mai bine în ianuarie), când seva este în repaus şi se păstrează până în primăvară, când vine momentul de altoire. Condiţiile optime de păstrare sunt: în nisip umed, în pivniţă. Pentru altoire de asemenea pot fi folosite crengile proaspăt tăiate. În acest caz se recomandă utilizarea lor imediată. Dacă undeva mi-a plăcut vre-un copac, şi eu mi-am dorit să iau cu mine o crenguţă, astfel îmbogăţindu-mi livada, numaidecât trebuie s-o acopăr cu pânză umedă. Dacă altoiul se pregăteşte primăvara sau vara, atunci, eliminând frunzele, se lasă 1 cm din peţiolul acestora.
Altoirea
În timpul altoirii altoiul şi portaltoiul se ataşează unul la celălalt astfel, ca acestea să se poată concreşte. Pentru aceasta este necesar, ca stratul de cambiu al portaltoiului şi altoiului să se lipească cât mai bine unul de celălalt. Cambiul reprezintă stratul de celule care se divid, ce se află sub scoarţa arborelui şi răspund de creşterea acestuia din urmă. Altoirea va fi reuşită numai în cazul când aceste straturi aderă bine unul la altul.
Există diferite tehnici de altoire, care se efectuează pe diferite părţi ale copacului şi în perioade diferite. Dacă e să exersezi puţin, atunci se poate cu uşurinţă de însuşit aceste tehnici şi de reprodus în mod de sine stătător. În acelaşi timp este foarte importantă curăţenia. Toate tăieturile trebuie să fie curate (pe ele nu se pune mâna, în caz contrar suprafaţa se murdăreşte) şi netede. Pentru aceasta este nevoie de un cuţit ascuţit, numit ”pentru altoire”, care se foloseşte numai în acest scop.
Copulaţia
Pentru această metodă sunt necesari altoi şi portaltoi de aceeaşi grosime. În mare majoritate eu efectuez copulaţia plantelor tinere de unu-doi ani primăvara. Altoirea o fac aproape de rădăcină, aceasta înseamnă, că eu tai portaltoiul sub unghi la 10 cm de la sol. Tăietura trebuie să aibă 3-4 cm, pentru ca portaltoiul şi altoiul să posede o suprafaţă mai mare de contact. Tăietura trebuie să fie executată dintr-o mişcare pentru a evita denivelările. Dacă nu se primeşte din prima, atunci tăietura trebuie repetată. Pe secţiune eu tai o limbă. În acelaşi mod se efectuează tăierea sub unghi şi pe altoi pe care de asemenea se taie o limbă. În acelaşi timp trebuie de urmărit, ca pe cealaltă parte a tăieturii să fie prezent un mugur. Ambele suprafeţe trebuie să adere bine una la cealaltă, pentru ca straturile de cambiu să se unească între ele. Acum altoiul se fixează de portaltoi, iar locul de cuplare se înfăşoară cu rafie. Ochiurile se lasă neacoperite, deoarece mai târziu ele trebuie să pornească în creştere. Acest bandaj este necesar pentru a îmbunătăţi legătura între altoi şi portaltoi.
Pentru a apăra de uscare şi infecţii locul altoirii şi toate locurile cu tăieturi deschise, acestea se ung cu mastic. La acest procedeu urmărim, de asemenea, ca mugurii să rămână neunşi.
Altoirea sub scoarţă
Acest procedeu de altoire se foloseşte atunci, când portaltoiul este mai gros, decât altoiul. Există mai multe metode diferite. Cel mai simplu este altoirea sub scoarţă. Această metodă o folosesc cel mai frecvent în luna mai, când scoarţa se detaşează uşor. Tehnica este foarte simplă – tulpina portaltoiului se taie exact la înălţimea dorită, apoi se elimină toate crengile. Totodată se lasă 1-2 crenguţe mici, numite ”de forţă”. Ele sunt necesare pentru asigurarea cu substanţe nutritive (”asimilare”), totodată ele apără pomul de la ”înecarea cu suc” (aşa numita ”obstrucţie”). Marginile tăieturii se netezesc cu ajutorul cuţitului de altoire. Cauza: rănile netede se cicatrizează mai bine. Scoarţa portaltoiului se taie în lungul tulpinii fără a atinge cambiul. Această tăietură nu trebuie să fie mai mare de 4 cm.
Pe altoi de asemenea se face o tăietură netedă oblică. Această tăietură are şi ea 4 cm în lungime. Pe partea opusă tăieturii trebuie să se afle un mugur. Pentru a uşura concreşterea, eu dezdoi puţin marginile tăieturii (aproximativ cu 1 mm), se dezdoaie numai scoarţa, cambiul nu se atinge. Datorită marginilor dezdoite cambiul se eliberează şi procesul de concreştere se uşurează. Acum eu introduc altoiul în tăietură sub scoarţă. Mugurele trebuie să fie dispus aproximativ la mijlocul locului de altoire, la nivelul ciotului. În final locul altoirii se leagă cu rafie şi toate rănile se ung cu mastic. Mugurii şi aici rămân neacoperiţi. Prin această metodă, în dependenţă de grosimea portaltoiului, se pot altoi câteva crenguţe. Dacă diametrul portaltoiului este de aproximativ 4 cm, este necesar de altoit două crenguţe. La final, când altoiul se prinde bine, se pot elimina crenguţele ”de forţă”.
Altoirea în ochi
În acest caz este folosit numai mugurele, dar nu întreaga crenguţă. Scoarţa portaltoiului se taie în forma literei ”T”. După aceasta scoarţa se dezdoaie puţin în lateral de-a lungul tăieturii. După care se ia un ochi matur de pe altoi, care se taie fără denivelări din jos în sus, sub forma unui scut. Lemnul, după posibilitate, nu se taie. Acum introducem ochiul în tăietură cu ajutorul spatulei de pe partea anterioară a cuţitului. Proeminenţa de sus a scoarţei se taie dreaptă ca să coincidă cu partea de sus a tăieturii în formă de ”T” (de-a curmezişul tulpinii). În final locul altoirii se leagă cu rafie, şi toate rănile se ung cu mastic. Ochiul rămâne deschis.
Oculaţia se poate efectua atât cu mugurele în repaus, cât şi cu cel în creştere. Când vorbim despre ochiul în creştere, avem în vedere oculaţia de primăvară (din luna mai). În acest caz mugurele creşte în acelaşi an. Ochiul în repaus este altoit vara (iulie-august). Acest mugur va porni creşterea abia anul viitor.
Pentru această metodă este folosit altoiul proaspăt tăiat. Frunzele de pe crenguţă se elimină, lăsând 1 cm din peţiol. Dacă peţiolul cade aproximativ la trei săptămâni, atunci înseamnă, că altoirea a fost efectuată cu succes. După ce ochiurile aderă bine la portaltoi şi s-au pornit în creştere, eu tai portaltoiul direct de asupra locului de altoire şi acopăr rana cu mastic. La metoda de oculare pot fi folosiţi mai mulţi muguri, ceea ce va aduce numai avantaje. Astfel creşte probabilitatea succesului, deoarece nu orice ochi poate să se prindă.
Altoitul în punte
Prin altoire eu reuşesc nu numai să înmulţesc soiurile fructifere, dar şi să salvez pomii deterioraţi. Dacă arborele este afectat puternic, atunci are loc stoparea circulaţiei sevei, pomul începe să se usuce şi moare. Chiar dacă şi va supravieţui, mai devreme sau mai târziu acesta se va frânge, deoarece locurile afectate devin fragile şi copacul îşi pierde stabilitatea. Un astfel de pom eu destul de uşor îl pot salva. Este suficient să unesc cu ajutorul altoiului regiunea de asupra afecţiunii cu cea de sub aceasta (cel mai bine este să fie folosit altoiul de la acelaşi copac) în asemenea mod, ca ulterior acesta să reia funcţia de transportare a sevei şi sprijin a trunchiului. Aici merge vorba despre un fel de punte.
Pentru aceasta la început curăţ locul afectat şi tai marginile scoarţei care atârnă în diferite direcţii. După care eu altoiesc prin metoda de mai sus. La acest procedeu se vor folosi minimum trei crenguţe.
Prin această metodă se poate salva chiar şi arborii care ”au suferit” puternic. Pomii prelucraţi prin această metodă ulterior sun mai bine apăraţi de afecţiuni noi, spre exemplu, de rosături, deoarece devin inaccesibile de jur împrejur. Astfel, la viitoarele afecţiuni copacul va putea să se vindece singur din interior.
În timpul procesului de altoire fantezia nu cunoaşte limite.
Este posibil de altoit pe un trunchi mai multe soiuri. Această metodă va avea avantajul numai în cazul când spaţiul este limitat numai pentru un arbore. Multe soiuri fructifere, după cum am mai menţionat, nu se pot poleniza singure (mai întâi de toate perele şi merele), de aceea, pentru polenizarea lor încrucişată, trebuie să existe o diversitate suficientă de soiuri. Însă, pentru a ajuta pomul la polenizare, eu pot altoi în el o crenguţă de alt soi. O multitudine de soiuri pe un pom mai are avantajul, că eu reduc la minim riscul de a pierde roada. Perioada diferită de coacere şi diversitatea fructelor îmi dau nu numai o roadă bogată şi diversă, dar şi, cultivaţi cu efort propriu, astfel de copaci prezintă un aspect original şi aduc mai multă bucurie. Eu consider că în grădină trebuie să fie permis orice îţi aduce bucuria. Există o infinitate de posibilităţi pentru experimentare. Este necesară doar fantezia.
Semănatul pădurii de copaci fructiferi
În mod normal, pentru pomii mei fructiferi, folosesc în calitate de portaltoi puieţii de copaci, crescuţi din seminţe – o metodă foarte simplă, ieftină şi eficace pentru crearea unei păduri luxuriante de fructifere sau a unei livezi fără riscuri. În continuare aş dori să aduc unele detalii.
Pomii fructiferi, în general, preferă solul fertil. Pentru ca arborii mei să poată ulterior fructifica bine, eu pregătesc solul, în primul rând, cu ajutorul plantelor care îmbunătăţesc solul. Cum pot cu ajutorul îngrăşământului verde să creez stratul de humus, este descris în capitolul ”Fertilitatea solului” în prima parte a acestei cărţi. În dependenţă de calităţile solului acest proces poate varia în timp. Cu toate acestea am reuşit să îmbunătăţesc majoritatea solurilor acide din pădurea de conifere din Krameterhof în doi ani într-atât, că acum pot fără probleme să cultiv pe ele pomi fructiferi şi alte plante cu cerinţe sporite. Dar, îngrăşămintele verzi nu sunt o ”acţiune” solitară – aceasta trebuie să constituie partea constantă a gospodăririi, deoarece solul fertil şi sănătos constituie chezăşia succesului.
După ce am pregătit totul, este necesar de a conserva sectoarele suprafeţelor deschise pentru semănatul care va urma. Pentru aceasta eu dau drumul pe teren la lucrătorii mei fideli, adică la porci. Ei sapă pentru mine suprafaţa solului. Astfel se pregăteşte optimal locul pentru viitoarea livadă, acum eu pot începe semănatul. Cel mai bun şi ieftin material semincer rămâne la mine sub formă de turte (de la presare în timpul producerii sucului sau vinului), de asemenea se pot folosi cu succes în acest scop borhotul după fermentare, dacă se aleg seminţele înainte de distilare. Aceste turte le las la fermentaţie de la patru la cinci săptămâni, după care efectuez semănatul. În timpul procesului de fermentare se distruge stratul, care în mod natural îngreunează germinarea seminţelor. Însă, datorită stratificării procentul de germinare creşte de câteva ori. În acelaşi timp copacii pot să se adapteze la maxim faţă de condiţiile solului şi climei, deoarece ei germinează în acelaşi loc, unde vor creşte în continuare. Datorită mulţimii de plante germinate scade riscul ca acestea să fie roase de animalele sălbatice. Dar şi ceva instalaţii de protecţia nu vor fi de prisos, deoarece acest teren poate fi folosit în calitate de padoc. Iar peste un an sau doi, când copăceii se vor dezvolta satisfăcător, aceştia pot fi altoiţi. Pentru aceasta aleg numai cele mai puternice plante şi ca rezultat am cei mai buni arbori pentru terenul dat. Această metodă nu numai că este simplă şi necostisitoare, dar şi foarte potrivită pentru terenurile ”impracticabile”, deoarece pomii mei deja în momentul germinării încep să se adapteze la condiţiile de mediu. Această metodă stârneşte dorinţa de a experimenta, ea nu necesită efort mare şi este practic lipsită de riscuri. Prin această metodă cu uşurinţă se transformă pădurea de conifere în una fructiferă.
Dar pe un astfel de teren eu nu altoiesc toţi puieţii, deoarece aceştia în anumite condiţii pot forma fructe inedite. Astfel eu deseori primesc, mai întâi de toate din sâmburi de vişină, fructe foarte dulci, care pot fi utilizate cu succes la producţia de vinuri şi tării. De asemenea foarte bine pot fi folosite şi soiurile sălbatice, după cum am menţionat mai sus, de aceea nici într-un caz ele nu trebuie stârpite. Pomii sălbatici îi sădesc frecvent în calitate de gard viu fructifer, deoarece aceştia protejează de vânt pomii cu calităţi superioare. Astfel ei îndeplinesc mai multe funcţii. Nu mai este necesar de lămurit în continuare că în astfel de locuri viaţa se manifestă în toate formele sale.
”Metoda de şoc”
Drumul meu spre şcoală era lung şi greu şi chiar la un pas cadenţat dura aproape de două ore. Acesta era reprezentat de un drum format de urma de căruţă ce trecea prin pădure şi se întindea de-a lungul câmpurilor. În calea mea deseori găseam lucruri interesante: o piatră frumoasă sau o buturugă, uneori găseam şi copăcei, pe care îi transplantam în grădina mea micuţă. Odată, la sfârşit de iunie, în drum spre casă după şcoală eu am zărit câţiva meri sălbatici, care creşteau pe o pantă de stâncă. Nu am putut rezista ispitei şi i-am luat cu mine. În detrimentul faptului, că erau mai înalţi de doi metri, eu am reuşit, fără ai săpa, să-i smulg, deoarece rădăcinile care creşteau printre pietre nu aveau de ce să se agaţe. Plin de bucurie, duceam acasă aceşti pomi şi vroiam înainte de plantare să-i arăt mamei. Dar în loc de laudă ea a început să mă certe, considerând, că-i este milă de aceşti copăcei frumoşi, deoarece în această perioadă a anului, cu frunzele formate deja ei nu vor putea să se prindă. Ignorând acestea, totuşi i-am răsădit pe micuţul meu lot (”Râmele muşcătoare”), adâncindu-i cât am putut de tare şi, ca de obicei, am acoperit locul săpăturii cu frunze. Să-i ud nu aveam nici o posibilitate, deoarece grădina-livada mea era foarte îndepărtată de cea mai apropiată sursă de apă, de aceea nu nutream mari speranţe, că pomii se vor prinde. Mama mi-a explicat că, ei se vor pierde, deoarece era prea târziu pentru transplantare, şi plus la aceasta arborii erau înfrunziţi. Atunci m-am gândit: probabil, frunzele îi vor încurca, şi din această cauză mi-a apărut un gând copilăresc să le rup toate frunzele.
Acum ei stăteau goi, de parcă ar fi fost uscaţi, în grădina mea, iar eu în fiecare zi mă duceam să-i privesc cu speranţa, că vor manifesta semne de viaţă şi, posibil, se vor prinde. Au trecut câteva săptămâni, până când unul din pomi nu mia produs surpriza – el a dat lăstari noi. Când am văzut acest lucru, eram de neoprit. Am alergat la mama şi am tras-o de şorţ, pentru a o aduce în grădina mea. Ea nu vroia să creadă celor spuse de mine, de aceea aveam nevoie să o aduc, să se convingă la locul faptei. Şi ea a fost plăcut surprinsă, şi mă întreba – cum de ai reuşit să faci aşa, ca ei să crească, păi, ţi-a mers.
Datorită acestei întâmplări eu am elaborat metoda de şoc. Merge vorba despre situaţii excepţionale în care pomii cu un sistem radicular prost totuşi pot fi transplantaţi fără sol, chiar şi atunci, când ei sunt acoperiţi de frunze şi au flori sau chiar fructe. Pentru aceasta eu las pomii la soare ca să se usuce frunzele. Rădăcinile, desigur, trebuie să fie acoperite, deoarece nu rezistă razelor solare directe. Pentru a acoperi rădăcinile eu folosesc saci de pânză. Las copacii la soare până nu se usucă frunzele, iar acest lucru se petrece rapid, totodată aceştia nu se udă. Sacii de pânză udaţi în prealabil nu vor permite rădăcinilor să se usuce, dar această umezeală nu este suficientă pentru a asigura frunzele cu apă. Peste o zi, după ce frunzele se usucă, pomii sunt sădiţi. Şi aici ei nu se udă, unica protecţie care le este asigurată, o constituie stratul de mulci, care păstrează umiditatea. Plus la acestea, la noi în gospodărie nu există nici o posibilitate de a uda toţi copacii, acest procedeu ar fi consumat prea multe puteri şi timp.
Însă, pomii plantaţi prin această metodă ulterior formează rapid rădăcini noi, care asigură planta cu apă şi substanţe nutritive. Pomul poate suporta insuficienţa dea apă de la început, deoarece este lipsit de frunze şi fructe. Dar dacă l-aş fi plantat cu tot cu frunze şi fructe şi l-aş fi udat, atunci el ar fi cedat toată energia pentru păstrarea frunzelor. Sistemul radicular nu s-ar fi dezvoltat şi chiar dacă copacul ar fi început să crească, ar devenit foarte fragil. Un astfel de arbore poate fi comparat cu florile din vază, care primesc numai apă, care aproape că nu le alimentează, iar copacii mei, care au suportat şocul, se concentrează la formarea sistemului radicular şi pornesc creşterea lăstarilor numai atunci, când au forţe pentru aceasta. Arborele, dacă e să ne exprimăm despre el ca despre un om, ”creşte de sine stătător”.
Prin această metodă eu am plantat şi cultivat mii de copaci.
Cumpăram din pepiniere rămăşiţele de puieţi, care pur şi simplu erau arşi sau mărunţiţi, la un preţ foarte mic şi-i plantam la mine conform metodei de şoc. În baza experimentului am depistat, că cel mai bun loc pentru aceasta este spaţiul dintre straturile înalte. Umiditatea acolo se acumulează cel mai mult, şi pomii se restabilesc rapid. Peste doi-trei ani pomii se ramifică atât de puternic, încât eu pot cu tot cu sol să-i vând sau să-i transplantez. Astfel experienţa mea din copilărie a devenit o afacere bună pentru mine.